Arhivele lunare: august 2010

inca o data ?

” traind in cercul vostru stramt, norocul va petrece, dar eu in lumea mea ma simt, nemuritor si rece”

Asa credea Eminescu. Asa cred si eu, asa ma vad si eu. Inadins pacatuind fata de dorintele mele primordiale, am ingropat tot mai adanc acel eu sub acea lume rece, constient fiind ca daca vreodata ma va razbi parerea de rau, va fi imposibil sa mai urc iarasi sus , sa vad soarele. Constient si inconstient am ignorat ce credeam a fi cel mai minunat lucru posibil. Nu pentru ca nu mi l-as fi dorit , dar fiind dintre acei nepasatori si reci, cunosteam natura frageda a perfectiunii. Daca as fi atins-o , s-ar fi spulberat; de ce sa nu ma spulber eu in schimb, devenind perfectiunea mizeriei, atinsa de nepasarea realitatii ? ea se va duce mereu inainte, purtata de valurile unei mari preistorice, fiindca istoria mea a inceput odata cu ea si se va termina cu mult inainte. Dar ea dinainte era acolo si trecand prin dreptul ei, am fost afectat, magnetizat pe deplin de imortalitatea unei clipe si a unei perechi de ochi. Nici albastri , nici verzi  , ci doar vii si neclintiti in momentul milenar ce-mi apartine, rezervat ispasirii pacatelor. In acel moment sunt eu nemuritor si rece. Inghetat de frica eternitatii petrecute in compania singuratatii si a unei poze, devin nepasator.  Ars de parerile de rau niciodata stinse, ma cutremur.

Daca numai as putea sa ma intorc la acel moment cand, nefiind nici nemuritor nici rece, mai aveam o speranta ca imi va fi sortit ceva frumos aici, as zambi cu nostalgie la acea fereastra. Unde ma duce ea? Acolo unde nu am fost niciodata pentru ca acel loc nu exista. Acel loc ar fi respirat viata daca, nebun fiind, as fi ales dinainte sa-i dau o sansa . Fereastra catre moment e doar o capcana. Nu m-ar duce nicidecum ani in urma, inaintea ei, privindu-i iarasi ochii minunati, ci m-as gasi spanzurat undeva intr-un viitor fictiv, pe care mintea mea desertica l-ar fi construit din fire de ganduri, bantuite de groaza. M-as fi gasit intr-un loc fara de scapare, mai adanc ingropat decat acum si aici. Tu , nefiind decat o fantezie,ai ales cum nu se putea mai bine . M-ai prins mereu sa visez la tine, desi erai banala. M-ai facut mereu sa plang dupa tine, desi erai nepasatoare. M-ai tinut mereu in acelasi loc, desi ai cutreierat toata lumea. De ce ? Speram ca asteptarea inseamna persistenta,progres. Credeam ca desi nu-ti vorbesc niciodata o sa auzi. Ca desi fac cele mai oribile lucruri , o sa descoperi ce minunat sunt. Ca desi ma ascund de tine, o sa ma cauti chiar acolo unde m-am bagat. Nu ai facut tu astea, in schimb le-am facut eu. Am descoperit ce minunat e sa-ti para rau dupa ceva ce n-ai fi primit oricum. Ce placut e sa plangi ca si cum ai fi meritat, pe cineva ce nu stie ca existi. Cu un gand pe marginea prapastiei si cu o constiinta rusinata de cealalta margine, ma uit catre cer, adica in jos, si intreb:  Cat mai e?

Ma grabesc dar nu reusesc sa ajung la timp. Trec peste fraze, rup cuvinte in doua, scap virgule, grabesc totul si totusi nu se termina. Nu cad, nu lesin, nu…pentru ca daca m-as uita mai atent in jur as descoperi lipsa gravitatiei. Plutesc, nu pot cadea. Exist, nu pot lesina. Sunt imposibil si nu am nimic de oferit, decat secretele vietii. Cele pe care nimeni nu ar trebui sa le stie. Doar sa simti o clipa dezintegrarea mintii si lipsa gustului din aer, poti intelege ce e viata. E zero ca durata si infinit ca intensitate. E diviziunea cu zero , posibila. Cand inca traiesti dar nu mai poti si nu mai vrei sa gasesti un motiv pentru asta, te imparti la 0 si descoperi solutii. Si anume ca nu depinde de tine. Te poti arunca in fata trenului dar nu o faci pentru ca deja te consideri trecut din moarte intr-o alta viata. Ai murit cand ai ales impotriva firii, acum traiesti in alta fiinta in alt univers si constati ca lumea dinainte exista si fara tine.  Singura emotie la care mai poti reactiona constient e violenta. Te aduce oarecum inapoi, prin natura a ceea ce ai fost. Materie supusa schimbarii si schimbarea e continua si doare. Te poti bucura de viata sau poti constata ca nu are scop nici folos pentru tine. Defapt chiar nu are. Tot ce poti face e sa te resemnezi ca te-ai nascut si sa te multumesti ca totusi ai sa mori. Sa nu fii drastic, sa nu te arunci in fata trenului inca. Poate in el e o fiinta care te-ar iubi daca te-ar cunoaste, si n-ar vrea sa-ti gaseasca moartea inainte de ati zambi. Ce folos daca ea ar fi a mea, cand eu as fi al nimanui ?  Ne-am pierde ca unul dintr-o data. Am fi inghititi de existenta . Am fi imprastiati pe marginile universului pentru a intregi multitudinea de vise desarte, ce tin piept grozaviei de dincolo, sa nu patrunda. Am deveni un motiv in plus pentru care bestia fara forma nu conteneste sa dea tarcoale , ca un iures cumplit dar neauzit, de-a curmezisul galaxiilor crezute de noi fara capat. Intr-0 clipa inghite un univers dupa altul, poate pentru ca in fiecare din acele victime , unul ca mine a fost ales sa sufere , manat de insasi constiinta mult prea treaza, ca sa-i poata droga mintile cu vreo placere. Un atom ,renuntand la un electron, destrama tot universul fiindca oricand de mica ar fi o parte din univers, daca dispare ordinea in care a fost asezata, inghite totul dinainte ca ea sa se fi nascut. Devine ea un univers, se va extinde la nesfarsit, doar pentru a fi inghitita din nou de o infinita parte a ei. Si acest proces continua la nesfarsit cu fiecare particica a fiintei noastre.  Cu fiecare gand nou, nastem un univers care intra in colaps in momentul indivizibil, urmator. Dar suntem facuti sa ramanem inconstienti si nepasatori la aceasta putere fabuloasa. Daca am putea s-o controlam, ar domina haosul. Daca ne controleaza ea pe noi, suntem inghititi fara incetare de un haos inghitit la randul sau de altul, dar de asa natura incat suntem mereu in repaus. Nu ne deranjeaza enormitatile de deasupra noastra, atat timp cat se inghit una pe alta si au uitat demult de noi.  Daca ele nu au nici un regret pentru amintirile lasate in urma, de ce trebuie sa am eu ? Sa imi doresc sa mai traiesc inca odata acel moment ? de ce…niciodata nu as mai putea sa suport consecintele aceleiasi alegeri pe care as face-o.

Reclame

Tragedii cât Casa Poporului şi…

… şi cam nimic! Trăim în ţara unde tragediile sunt cât Casa Poporului, ţara unde toţi căutăm vinovaţi pentru tragedi în loc să le prevenim. Trăiesc într-o lume pe care nu o înţeleg, o ţară care numai ŢARĂ nu se poate numi, condus (teoretic) de nişte oameni care habar nu au ce vorbesc …

Când la Maternitatea Giuleşti a avut loc cea mai mare tragedie din România, ministrul sănătăţii … era ironic. Nici vorbă de demisie. Idiotule, eşti un incompetent, un idiot care habar nu ai despre ce vorbeşti, habar n-ai ce e cu sănătatea în România, nu ai nici o legătură cu realitatea zilelor noastre. Tu habar nu ai  că eu dacă mă îmbolnăvesc risc să mor în spitalele din România. Nu am respect pentru tine, te urăsc pentru ca 5 copii nevinovaţi au murit din cauza unui sistem infect şi alţi 7 sunt condamnaţi, dacă nu la moarte, la o viaţă de căcat, traumatizaţi pe viaţă şi arşi, cicatrizaţi…

Aşa să îţi ajute Dumnezeu să ai nenorocul de a apela DOAR la clinicile din România să simţi pe pielea ta ce înseamnă sănătate. Dar nu prea ai cum … că din păcate ai bani şi te poţi trata oriunde în lume.

E târziu şi îmi dau lacrimile… un pompier spune „îmi cer scuze că nu i-am salvat pe toţi” … Nu pot comenta asta. 😐 Omul ăla nu are de ce să îşi ceară scuze. Datorită lui mulţi oameni trăiesc. Mi-a pierdut nepotul. Dar el sa născut cu probleme… Dar oare ce e în sufletul unor părinţi care aduc pe lume un copil care are toate şansele să ducă o viaţă normală şi într-un moment de incompetenţă sistemul de sănătate îi omoară?

POATE FI CEVA MAI DUR, MAI SADIC, MAI MACABRU CA ASTA?

By Ionuţ